Photos | Journal | Lyrics | Blog | Crazy Buttons | Blogul Părinţilor | Login Not logged in
Luni 23 Iulie
ORADEA - VIENA
Marţi 24 Iulie
VIENA
Miercuri 25 Iulie
VIENA - BRAUNSBACH
Joi 26 Iulie
BRAUNSBACH - AMSTERDAM
Vineri 27 Iulie
AMSTERDAM
Sâmbătă 28 Iulie
AMSTERDAM - BLOEMENDAAL
Duminică 29 Iulie
AMSTERDAM - ALMERE
Luni 30 Iulie
AMSTERDAM - BRUGES
Marţi 31 Iulie
BRUGES
Miercuri 1 August
BRUGES - LUXEMBURG
Joi 2 August
LUXEMBURG
Vineri 3 August
LUXEMBURG - SAINT QUENTIN
S?mbătă 4 August
SAINT-QUENTIN - CALAIS
Duminică 5 August
CALAIS - SAINT-QUENTIN (FAYET)
Luni 6 August
FAYET - PARIS
Marţi 7 August
Miercuri 8 August

Luni 23 Iulie

ORADEA - VIENA

După o noapte petrecută la Oradea, la ora 6 ne aflam deja în vamă la Borş. Am trecut fără absolut nici o dificultate. Şoseaua din Ungaria este bună, cam ca şi aceea de la Huedin la Oradea. La început a fost foarte liberă şi am condus foarte regulamentar. După un timp a început să plouă şi şoseaua s-a aglomerat, în special cu camioane de mare tonaj. S-a lăsat un fel de pâclă şi nu s-a mai prea putut depăşi. Am mers în coloană până dincolo de Szolnok, pe Tisa.

Drumul evită localităţile mari şi trece prin câteva sate. Este interzisă circulaţia căruţelor, a tractoarelor şi a bicicletelor. După ce ploaia s-a oprit, drumul s-a mai eliberat şi încet-încet am ajuns la Budapesta. Din cauză că nu m-am încadrat bine pe bandă, am ratat drumul spre autostrada de Viena, dar după câteva ocoluri şi întoarceri în loc nepermis am ajuns la autostradă. Autostrada era bună, cu două benzi şi se conducea foarte uşor. Viteza maximă legală este de 120 km/h şi majoritatea o respectă. Câţiva înrăiţi, inclusiv eu, am rulat cu mai mult decât viteza legală, cam cu 140 km/h. Traseul a fost frumos, în sensul că vezi numai maşina din faţă şi pe cea din spate, în oglindă, dar se conduce cu spor şi în siguranţă. A fost prima dată când am condus personal pe autostradă; acum zece ani în Franţa am fost numai pasager.

Timpul a trecut foarte repede, kilometrii tot aşa şi ne-am trezit aproape de graniţă unde se plăteşte autostrada. Ne-a dat o vinietă contra 1400 de forinţi, care este valabilă pe autostrada aceasta, M1, timp de aproximativ o săptămână. La noi nu era cazul. După câţiva kilometri de la locul de plată, ne-am aliniat din nou pe coloane pentru vamă. Vama a mers repede, ni s-au pus ştampilele, inclusiv cea de intrare în spaţiul Schengen.

Autostrada austriacă este mai bună decât cea ungară, viteza maximă legală este tot 120 km/h, dar aici sunt mult mai mulţi care o depăşesc, inclusiv eu. Am mers cam cu 140 km/h, dar mulţi m-au depăşit cu mare uşurinţă. Viena este cam la 70 km de graniţa cu Ungaria şi totul a mers bine şi repede, până la ora 12 în apropierea aeroportului Fischamend, situat la 20 km de Viena. Aici însă am prins un "buşon", mult timp am stat pe loc, mult timp ne-am târât cam între 5 şi 50 de metri, până ne-am dat seama că de fapt jandarmeria ne scoate de pe autostradă, nu ştiu din ce cauză. Întreaga coloană am defilat pe nişte străduţe de la marginea Vienei câţiva kilometri şi apoi ne-a băgat din nou pe autostradă, dar cred că pe alta. În orice caz eu nu am mai găsit ieşirea bună şi am ajuns pe un chei al Dunării.

Cu greu am găsit nişte oameni pe care să-i întrebăm unde ne aflăm, dar şi mai cu greu ne-am înţeles cu ei, pentru că nu ştiau nici engleză nici franceză, numai nemţeşte, iar noi evident nu cunoşteam limba lui Schiller. Am ajuns la concluzia că suntem în partea de sud al Handelskai-ului, un bulevard situat de-a lungul malului drept al Dunării. Asta era bine pentru că hotelul nostru, Jugendgastehaus, se afla în piaţa care poartă numele unuia din cei patru mari dascăli ai omenirii: Friedrich Engels Platz 24, care pleacă din Handelskai în dreptul lui Floridsdorfer Brücke, un pod celebru cu multe benzi pentru circulaţie. Dacă o ţinem pe Handelskai spre nord se va ajunge foarte uşor la hotel.

Am aflat însă pe pielea noastră că "ofiţerii are dreptate când spune": "situaţia din teren este cu totul alta decât cea de pe hartă". După ce am mers câţiva kilometri pe Handelskai, acesta a dispărut şi noi ne-am aflat din nou într-un loc necunoscut. Noroc că am văzut un om în uniformă, presupun că era poliţist, pe care l-am rugat să ne arate pe hartă unde ne aflăm. Omul o rupea puţin pe englezeşte şi ne-a spus că locul în care ne aflăm nu se află pe hartă noastră, pentru că noi am ieşit puţin mai spre nord. Să ne întoarcem şi să mai întrebăm. Am întors şi am ajuns în zona centrală, foarte multe indicatoare, arătau că ne aflăm pe drumul spre aeroport şi spre Budapesta. Am mai oprit, întotdeauna în locuri cu oprirea interzisă, foarte multă lume nu ştia efectiv să ne îndrume, probabil nu cunoştea Viena.

Până la urmă o doamnă ne-a dat indicaţii mai precise şi am găsit podul Floridsdorf, dar nu m-am încadrat bine şi a trebuit să trec cele două braţe ale Dunării şi insula dintre ele. Am tot mers şi cum nu se făcea nici un loc în care să mă pot întoarce, am făcut din nou o manevră ilegală ca să pot trece pe sensul opus. Noroc că nu m-a văzut nimeni. Am trecut din nou podul am luat-o pe prima la dreapta, am intrat în parcarea unui supermagazin şi surpriză, ne aflam în Friedrich Engels Platz.

Deşi era înnorat şi ploua foarte fin, parcă a răsărit soarele şi păsărelele au început să cânte. Am plecat pe jos în recunoaştere, am găsit hotelul şi în sfârşit ne-am cazat. Tinerelul de la recepţie ştia numai engleza, pe care o vorbea cu un pronunţat accent nemţesc, aşa că Betty a cerut pe cineva care să ştie franceza. A venit o domnişoară, pe care nevastă-mea a bombardat-o pe franţuzeşte cu 120 de cuvinte pe minut şi evident aceasta nu prea a înţeles, dar i-a purtat un deosebit respect neveste-mii pentru franceza pe care o vorbeşte.

Ne-au dat o cameră la etajul I, cu o broască electronică, care se deschidea dacă pe un punct de pe uşă puneai o mică baghetă care era pe post de cheie. Am adus maşina, am parcat-o provizoriu neregulamentar, am dus bagajele în cameră şi apoi m-am dus să parchez maşina în parcarea hotelului, care evident se afla vis-a-vis, peste celelalte trei benzi din sensul opus. M-am dus pe sensul meu şi la prima intersecţie, am săvârşit din nou o infracţiune rutieră, trecând pe sensul opus. Am parcat şi acolo am lăsat maşina, neatingându-mă de ea până la plecare.

Camera era drăguţă, avea un duş, un WC, două paturi suprapuse iar un perete era numai din ferestre cu geamuri termopane care se puteau deschide şi pe verticală şi pe orizontală. Camera costa 230 ATS / pers / noapte (16,71 €).

Ajunsesem la aeroportul din Viena în jurul orei 11 şi 45, când a început buşonul şi când, în sfârşit, eram gata instalaţi se făcuse ora 16. Am băut în sfârşit o ţuică, am mâncat în cameră, am băut cafeaua rece, de voiaj, preparată pe loc şi am ieşit în împrejurimi. Apropo de cafea, cum nu vom avea condiţii să preparăm una caldă am încercat duminică la Oradea o reţetă de cafea rece pe care am numit-o de voiaj. Cafeaua respectivă a corespuns şi am hotărât să o bem pe aceasta când simţim nevoia.

După ce am cumpărat o cartelă telefonică am vorbit cu Mihai şi am hotărât, că dacă tot suntem la Viena, să traversăm podul Floridsdorf cu voia noastră şi de astă dată şi pe jos.

Floridsdorfer Brücke este poate cel mai important dintre cele patru poduri rutiere ale Vienei (mai sunt unele de cale ferată şi de metrou). Împreună cu viaductele de acces şi bretelele de legătură are mai mult de un kilometru lungime. Pe lângă cele câte trei benzi de circulaţie pe sens, mai are câte o linie de tramvai şi un trotuar pentru pietoni, care e şi pistă pentru biciclişti. Dunărea aici are două braţe Donau şi Neue Donau, iar între ele este Donauinsel.

Am luat-o voiniceşte pe trotuar şi cu cât înaintam mai mult, cu atât regreta nevastă-mea că nu şi-a luat baticul. Am văzut două vapoare mari, ancorate definitiv pe malul stâng a lui Donau, care erau pe post de restaurante de lux.

După ce am traversat podul peste primul braţ am coborât pe insulă, care în zona respectivă este un mare parc cu multe flori şi alei de plimbare. Am urcat din nou pe pod şi după ce am traversat insula, care e lată cam de 250m, am fost silit de nevastă să ne întoarcem pentru că vântul danubian era din ce în ce mai deranjant pentru capul ei descoperit. Am fost singurii pietoni la ora aceea, trotuarul fiind folosit încă de vreo trei alergători şi de vreo doi biciclişti.

Ne-am mai plimbat încă prin cartier, mergând spre centru pe jos şi ne-am întors pe la ora 9 la hotel. Obosiţi după cei câţiva kilometri parcurşi cu maşina şi pe jos, am dormit foarte bine până dimineaţa.