Photos | Journal | Lyrics | Blog | Crazy Buttons | Blogul Părinţilor | Login Not logged in
Luni 23 Iulie
ORADEA - VIENA
Marţi 24 Iulie
VIENA
Miercuri 25 Iulie
VIENA - BRAUNSBACH
Joi 26 Iulie
BRAUNSBACH - AMSTERDAM
Vineri 27 Iulie
AMSTERDAM
Sâmbătă 28 Iulie
AMSTERDAM - BLOEMENDAAL
Duminică 29 Iulie
AMSTERDAM - ALMERE
Luni 30 Iulie
AMSTERDAM - BRUGES
Marţi 31 Iulie
BRUGES
Miercuri 1 August
BRUGES - LUXEMBURG
Joi 2 August
LUXEMBURG
Vineri 3 August
LUXEMBURG - SAINT QUENTIN
S?mbătă 4 August
SAINT-QUENTIN - CALAIS
Duminică 5 August
CALAIS - SAINT-QUENTIN (FAYET)
Luni 6 August
FAYET - PARIS
Marţi 7 August
Miercuri 8 August

S?mbătă 4 August

SAINT-QUENTIN - CALAIS

După ce ne-am trezit, am luat micul dejun cu familia Tupigny. Pentru că preotul satului era în concediu (era luna August), Jaqueline urma să oficieze pentru prima dată o înmormântare.

Datorită salariilor mici precum şi obligaţiei de a rămâne celibatari, foarte puţini tineri francezi îmbrăţişează cariera de preot. Chiar şi absolvenţii institutelor teologice preferă după încheierea studiilor să se facă profesori.

S-a ajuns astfel în Franţa la o criză de preoţi, mai ales în parohiile de la ţară. Pentru a ameliora cât de cât situaţia, autorităţile ecleziastice franceze au permis, ca în anumite situaţii, preoţii să fie înlocuiţi de femei care au absolvit un curs organizat de respectivele autorităţi.

Jaqueline a absolvit cursul şi creându-se acea situaţie specială avea să oficieze tocmai înmormântarea unei prietene. Era bineânţeles emoţionată şi pe noi ne-a lăsat în seama lui Gilbert, care avea să ne conducă până în centrul comercial al Saint-Quentin-ului care se găsea la marginea Fayet-ului.

Centrul comercial care se întinde pe câteva hectare, este format dintr-o parcare imensă, gratuită, o benzinărie şi câteva supermagazine. Unul este cu produse alimentare, altul cu mobilier, altul cu articole sportive şi unul cu unelte pentru "bricolage", acele mici reparaţii sau efectuarea unor lucrări pe care francezii şi le fac "cu mâna lor" şi de care sunt foarte mândri. În faţa magazinului se află, prinse unul în altul o mulţime de coşuri pe roţi, pentru transportul cumpărăturilor. Introducând o monedă de 10 franci în locaş, coşul se desprinde şi poate fi utilizat de client. Dacă în final îl aduce la loc, cei 10 franci vor fi recuperaţi, dacă nu, se va găsi careva să-l ducă la loc şi să primească el cei 10 franci.

Am cumpărat mâncare şi apă minerală pentru drum, ne-am despărţit de Gilbert şi am intrat, chiar din apropierea centrului comercial, pe autostrada de Calais.

Până la Calais sunt aproape 180 de kilometri şi i-am parcurs în mai puţin de două ore. În apropierea Calais-ului am văzut un indicator rutier care zicea că urmează ieşirea spre Coquelles.

Coquelles este un mic sat, lipit de Calais, unde se afla hotelul nostru, rezervat şi achitat prin internet.

Am ieşit de pe autostradă şi repede am găsit hotelul. Poarta însă era încuiată şi am reuşit să intrăm în el numai când a ieşit un locatar. Cum nu am găsit pe nimeni la recepţie, am presupus că este ora de curăţenie şi am hotărât să mergem la Calais şi să revenim după masă, când vor fi şi recepţionerii de faţă.

Calais este un oraş cu 75.000 de locuitori, iar împreună cu împrejurimile are peste o sută de mii. Este cel mai mare port francez de pasageri şi este un important centru al industriilor textile, mecanice şi chimice. Are două muzee celebre, cel de arte frumoase şi cel de dantele. Este şi a fost un important port militar, fortificaţiile sale datând din secolul al XIII-lea. Între 1347 şi 1598 a fost stăpânit de englezi. Aici se află Pasul de Calais, o porţiune de mare lată de 31 de km şi lungă de 185 de km care desparte Franţa de Anglia şi uneşte Marea-Mânecii cu Marea-Nordului. Pe sub canal s-a dat în folosinţă un tunel, unde trenuri electrice unesc cele două ţărmuri. Intrarea din Franţa a tunelului este undeva în apropierea Coquelles-ului.

Centrul oraşului este la câţiva kilometri de Coquelles şi repede am ajuns într- o parcare la marginea căreia era o statuie a lui Joseph Marie Jacquard (1752- 1834), inventatorul unui război de ţesut automat, care execută modelul prin programare cu ajutorul cartelelor perforate şi folosit în industria dantelelor.

Era un reper cât se poate de bun pentru a regăsi parcarea într-un oraş necunoscut. Cum era ora 11 şi 45 am luat un bilet de parcare de o oră contra a 3 franci, care era valabil până la ora 14 şi 45 (ântre 12 şi 14 parcarea e gratuită în Franţa). Am lăsat biletul pe bord şi când am deschis uşa să plecăm, acesta a dispărut, luat probabil de vânturile care bântuie prin Pasul de Calais. Aşa că am mai cumpărat unul pe care l-am aşezat cu atenţie sub o foarfecă chinezească de unghii.

Străzile din Calais sunt largi, drepte, paralele sau perpendiculare între ele, pentru că majoritatea oraşului a fost reconstruit după al II-lea război mondial, fiind foarte distrus de bombardamente. Ne-am plimbat pe bulevardele centrale până am ajuns la primărie.

Primăria din Calais este o clădire construită în stil Tudor, care se termină printr-un turn foarte înalt din cărămidă roşie. Este o clădire foarte frumoasă şi extrem de bine proporţionată. În faţa primăriei, în centrul unei mari pieţe se află capodopera lui Rodin, statuia celor şase burghezi din Calais, executată în bronz între 1884-1886. Îi reprezintă pe cei şase cetăţeni de vază ai oraşului, care în urma cuceririi Calais-ului de către englezi, în 1347, după un lung asediu, se prezintă îmbrăcaţi umil, în haine din pânză de sac şi cu funia la gât în semn de auto-condamnare, să predea cheile oraşului regelui Eduard al III-lea şi să implore milă pentru locuitorii care au luptat şi nu s-au predat regelui. Regele hotărăşte să-i cruţe pe locuitori, dar să-i omoare pe cei şase.

În urma rugăminţii reginei Filipa, care a fost impresionată de înfăţişarea lor regele îi iartă şi pe ei.

Am mers mai departe spre vest şi am ajuns într-un port de vase de agrement şi alături se vedea portul de feriboturi spre Anglia. Cum se apropia ora de expirare a timpului plătit de parcare, ne-am întors la maşină şi am plecat spre Coquelles la hotel.

Uşile erau tot încuiate şi sub o fereastră era un aparat de jocuri mecanice unde doi indivizi "butonau" de zor pe tastatura aparatului. La un moment dat se opresc, merg spre uşă, formează un cod si uşa se deschide. Sărim la ei şi îi întrebăm cum se procedează. Ne explică că deoarece hotelul este plin şi camerele sunt achitate anticipat prin internet, trebuie să scrii pe acel "aparat de jocuri mecanice", care de fapt este un calculator, numărul comenzii tale, numele şi prenumele şi seria cărţii de credit cu care ai achitat camera. Îţi apare numărul camerei repartizate şi codul din patru cifre cu care deschizi atât poarta clădirii cât şi uşa camerei tale. Apare de asemenea şi o chitanţă pe care sunt scrise cele de mai sus. Am procedat şi eu după cum mi-au spus cei doi, mi-a apărut numărul camerei şi codul, dar nu mi-a apărut chitanţa. Evident că nu am memorat codul. Am mai repetat o dată toate operaţiunile şi am scris codul pe o hârtie. Nici acum nu a apărut chitanţa, dar având codul am intrat în hotel şi apoi în cameră. Camera era foarte asemănătoare cu cea de la Luxemburg, două paturi, dulap, chiuvetă etc., dar duşul şi WC-ul erau pe coridor. Nu era nici o problemă că acestea erau foarte multe, deci nu se putea crea aglomeraţie. Hotelul avea o curte mare, mai multe corpuri de clădire lipite între ele câte două, sub diverse unghiuri şi între clădiri spaţii de parcare. Am depistat cu greu fereastra camerei noastre, pentru că toate erau la fel şi am adus maşina într-un loc vizibil din cameră.

Ne-am instalat, am servit masa de prânz în cameră, am băut cafeaua rece şi ne- am pregătit din nou să mergem în Calais. La plecare, deja recepţionera era la recepţie şi ne-am plâns că aparatul nu ne-a dat chitanţa. A făcut ea ceva şi a apărut şi chitanţa noastră.

Am plecat la Calais pe acelaşi drum şi am parcat tot în centru, dar puţin mai spre nord decât la amiază.

Am mers pe jos şi am intrat în parcul care poartă numele cardinalului de Richelieu şi ne-am plimbat printr-o parte a parcului, care mi s-a părut a fi destul de mare. Erau aici nişte arbori giganţi, multe flori, multe spaţii verzi şi multe terenuri de sport. Am stat pe o bancă şi am mers apoi să vizităm biserica Notre-Dame unde în 1926 căpitanul Charles de Gaulle s-a căsătorit cu o caleziană.

Am găsit biserica care este destul de mare, dar se afla într-o stare avansată de paragină, necesitând nişte reparaţii serioase. Nu era deschisă publicului pentru vizitare şi se oficiau foarte puţine slujbe, cam patru pe an. Am făcut un ocol al bisericii şi am mers spre port.

Când am ajuns la portul pentru vase de agrement, acesta avea mult mai puţină apă decât cu cinci ore înainte şi vasele aproape că stăteau pe fundul apei.

Aceasta era o consecinţă a refluxului care atunci era la punctul maxim. Ne-am plimbat în continuare pe digul portului de feriboturi care legau Franţa de Anglia. Acestea erau mult mai mari decât cel cu care am traversat Marea- Nordului de la Vlissingen la Breskens. Prin Calais trec canalul în fiecare an mai mult de două milioane de pasageri cu vapoarele.

Ne-am continuat plimbarea până pe plajă. La 30 km în faţa noastră era Anglia, dar coastele sale nu se vedeau pentru că se însera şi erau nori la orizont. Am plecat spre maşină, care era la câţiva kilometri de noi şi s-a pornit un vânt care ne-a făcut să regretăm că nu am venit cu maşina până la plajă. Cu cât am înaintat spre centru, vântul s-a mai domolit şi ne-am plimbat şi prin oraşul foarte iluminat cu tot felul de jocuri de lumini mişcătoare şi colorate.

Am revenit noaptea la Coquelles, am parcat la locul nostru, am mâncat şi apoi ne-am culcat.