Povestea Lui Ionică Cel Prost

Ion Creangă

Amu cică era odată într-un sat un băeţan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băeţanul acela era supus, răbdătoriu şi tăcut, şi barbaţii şi femeile din acel sat se luase a-i zice "Ionică cel prost, Ionică cel prost" şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că e o vorba că: "dracul în curu' prostului zace". În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi -- tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă caciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţia cu nime nu împărţea, sermanul! El şi la crâşmă, şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un puiu de bogdaproşti, se făcea Tănasă şi numai asculta ce pun la cale flăcăii ceilalţi; şi când îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea în gândul său că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară când nu se mulţumea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnia şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.

V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negrăşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sunt şi mai multe; asta-i de când lumea; şi tinere şi bătrâne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mâna. Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum aşteaptă porcul ziua de Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gâtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorba ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte peticul".

Ş-apoi când mai este ş-oleaca de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.

Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate, era un flăcău fruntaş, anume Vasile a Mârgăoae care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.

Dar par'că văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintica răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpşit odată la popa molfăind un potlog de cioric în postul cel mare, chiar în sfântul oltariu. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul având ciudă pe popa, l-a dat pe beţe. Şi apoi să ferească D-zeu sfântul să nu te afle oamenii măcar cu cât îi negru supt unghie că îndată îţi pun coada, cum i-au aninat şi popei codiţa de cioric. Anapoda mai sunt şi oamenii; când văd ochii..., par'că dracul li spune.

Acum să venim iar la vorba noastră de unde am lăsat. După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătând din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor s-au adunat şi ei acum cu toţii la crâşmă şi s-au aşternut pe băute o săptămână întreagă; parcă nici nu li păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de ţesălat şi câte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, când vre omul sa le facă.

Ionică cel prost, cât ici cât colé, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crâşmă, a strigat la crâşmăreasă să-i aducă o sângeacă de rachiu, ş-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungheriu, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţiea de coadă, au început a-şi vărsa inima unul cătră altul, cum îi omul când prinde şi el sermanul oleacă de chef.

Unul zicea: "Mă! da' nătărai am fost de-am lăsat aşa drăguţă de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, ş-aşa sân arzuliu, aşa ochişori negri scânteeiori, şi aşa sprâncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai da ochii a vede! Şiretul cela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc..."

Altul zicea "Mă! eu aş da o păreche de boi, cei mai frumoşi numai să mă lase s-o pup odată colé, cum ştiu eu..."

Altul :"Eu aş da şi cămeşa de pe mine numai să mă lase să-i pun mâna la ţâţe oleacă..."

- Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături - sar eu, măi pulică, m-aş da rob la turci ca să mă lase numai odată să mă culc la sânul ei cel arzuliu, vorba lui Tălpan.

- Bine ţ-ar mai fi, zise atunci un holteiu tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste... dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dânsa, când era fată mare la părinţi acasa, de ce-ai şezut deoparte ca un feteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă câte-un paiu. Scobiţi-vă printre dinţi şi vă clătiţi gura cu câte-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi dupa Ispas. Ea are acum bucăţica ei şi degeaba vorba.

Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpâni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, lăsat şi frică şi tot la o parte, şi s-a dus drept între dânşii, zicând:

- Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sunt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sunteţi voi de-o mie de ori decât mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sunteţi aşa de ţâfnoşi... Ce-mi daţi, voi, măi şi s-o ferchezuesc eu pe Catrina, de faţă cu bărbatu-său, chiar acum dacă vreţi?

Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au rapezit ca nişte vultani asupra lui Ionică, zicând:

- Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi mintea. Ia luaţi-l, măi, de cap zice unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea.

- Da ia daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte... Să-i vedem mai întâi lauda şi apoi să-şi iee plata. Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionica, ca să faci ce-ai zis tu?

- Ia, una de nouă lei, zise el ş-o vadră de vin vechiu, nu vă cer mai mult.

- Iacă una de nouă lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să vedem şi-ais păcat.

- Fie ş-aşa, zice Ionică. Acum haideţi câţiva cu mine şi vă puneţi de pânda la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă, ca să vârâţi omul în prepuş, c-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunosc cu câinii, dar voi luaţi pâne muetă în rachiu, de îţi îngăima până oi face eu treabă...

Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică, şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid şi portiţa binişor şi intră în ogradă fără să zăpească câinii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă în sat... Dar cu atâta mai bine. Flăcăii cei patru se pun la pândă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigând:

- Băica Vasile, băica Vasile, acasă eşti?

Catrina atunci se trezeste din somn şi zice: Bădică, bădica! ia scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?

- Eu, băica Vasile!

- Cine eu?

- Eu, Ionică cel prost.

- Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Dar ce cauţi pe la noi tocmai acum, în puterea nopţii, măi Ionică, zice Vasile, căscând.

- Mă rog, băica Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oiu spune eu ce caut; nu mă lăsa că la d-ta mi-i toată nădejdea...

Vasile, cum aude asta, dă drumul lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amândoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecându-se de prag pe întunerec.

- Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile, aprinzând opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?

- Of! băica Vasile, of!bă mai rău decât turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, vazându-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, ş-o vre numaidecât să mă dee la oaste. Vornicul, paşnicul şi alţi câţiva câneri, cât pe ce erau să pue mâna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dânşii ca dintre nişte câini turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, tiind tot o fugă pâna la d-ta. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi d-ta băica Vasile!

- Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fi aşa de fricos, că doar nu-i ţara-n pradă. Socru-meu îi Popa în sat la noi, Nanaşu-i vornic, Moşu-i paşnic, şi tata-i vătăman; ce dracul; oiu pute eu să fac ceva pe sub mânică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cand oiu ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.

- D'apoi mai încape vorbă, băica Vasile? Numai mult stau şi eu de mă mier, ce dracu' au aiştea cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc până la atâta; parcă le-am mâncat capul...

- Las', măi Ionică, nu te mai îngriji atâta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cuiu! Dar nu ştiu cum să mai zic eu ca să nu greşesc. S-or fi pus şi ei cu ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo până colo şi n-ai nici un căpătâiu. Ia însoară-te şi tu, şi atunci ai scăpat de oaste; n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporâm iute şi degrabă! Iacă fată bună pentru tine: ia pe Ioana Todosicăii din deal - fina socru-meu - şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu bre Catrina, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? Ş-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă vară.

- Măi aşa? Nunta-i gata, numai de-ar vrea fata, zise Catrina sughiţând.

- Da' ce-a mai căuta şi ea, zise Vasile, că doar n-o să umple borş în vaşca ceea a ei...

- Ia amu ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbăiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoiu de fete până acum.

- Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are sa vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba, zeu, încă nu-i ea de nasul lui... Parcă cine ştii cine-i ea ca să-i rupă cineva mânecile până pe-acolo. Ştiu că n-o fi aşteptând s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul...

- Da' ce-i mai ai grija atâta, zice Catrina, mânca-i-ai ceea... să-i mănânci! (să mă ierte Ionică de vorba cea proastă...)

Ionică, nu-i vorba, avea bun sprijin în Vasile, dar în Catrina şi mai bun, pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi la al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionica lâna şi făcuse caere; cu Catrina scosese canipa din topitoare. Povestea cantecului:

A zis lelea că mi-a da
Cand s-acoapce cânipa
Ş-a duce-o la topitoare
Şi mi-a da dintre picioare!

Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua căpele de pe râşchitoriu. Cu Catrina la nebedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile... În sfârşit ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt de pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa în şagă câte-oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina - Norocul lui Vasile, ca să nu se mai trudească şi el atâta a face începutul...

- Ce zici, măi Ionică, să iau treaba pe mânecă? Te hotărăşti să te însori?

- Apoi dă, băica Vasile, zice Ionică scărpinându-se în cap; D-tale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce-am să fac cu femeea?

- A...ra! măi Ionică, prost mai eşti! D'apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mâna unde-i lâna, cum am pus eu la Catrina... (apucând-o tocmai de colo...)

- Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi d-ta nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri de faţă cu oameni streini în casă.

- Da' ia las', măi Catrina, las', nu te mai marghioli şi tu atâta, că doar Ionică-i de-a noştri...

- Ei, cum ţ-ai mai luat de samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce ai sa faci cu nevasta, când te-i însura? S-o dai pe mâna mea, măi, că de asta, slavă Domnului, nu-i supărare...

- D'apoi d-tale aşa ţi-i a zice, băica, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să-nvăţ, că am rămas de mic copil sărac de părinţi...

- Apoi dar tot bine zic oamenii că eşti prost, măi Ionică. Hai! ce-mi dai tu mie să te-nvăţ eu?

- D'apoi ce nu ţ-aş da, băica, din toata sărăciea mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu!

- Buna-i ş-aceea, măi Ionică, dacă n-ai mai mult, ad-o-n coa', măi băete. Şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei, că dacă nu-i pulă / casa nu-i sătulă.

Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de D-zeu. Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:

- Catrină - hai! Ia aşează-te tu oleacaă, bre, colé cum ştii tu, şi ridică-ţi poalele să vada şi prostul ista ce facem noi, să se înveţe a face şi el.

- Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de ruşine, asta încă-i una; parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbâtii de faţă cu oamenii? Strânge-ţi minţile acasă, zăludule!

- Ia taci, bre Catrină, taci! Iacă cea de noauă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-o dat-o prăvale pe pat, îi rădică poalele frumuşel şi zice; Apropie-te, măi Ionică, şi deschide-ţi ochii în patru de te uită, ca să înveţi şi tu... Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergeau petecele...

Catrina văzând şi ea pe bărbatu-seu că-i aşa de nătărau, a închis ochii ca mâţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi... Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la câinii cei turbaţi!

- Ei, măi Ionică, zise Vasile cu limba scoasă-afară şi gâfâind, dupa ce s-a mântuit, nici acum nu te-ai dumirit, ce-ai să faci cu nevasta dupa ce te-ai însura?

- Doamne, băica, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi facut D-stră.

- Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre atâta chiţibuş în bostan, după cât ţi-am arătat eu? Se vede lucru că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit numai aşa un boţ cu ochi şi fără nici oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti!

- I-auzi, fă Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu ş-apoi te vedeam eu ce făceai, când îţi vin haghiţele...

Catrina auzind asta se marghiolea şi se prefăcea mânioasă, şezând cu mâna la ochi şi zicând:

- Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mânca-l-ar jigul să-l mănânce. Că numai el ne-a stricat somnul cu oastea ceea a lui, vedea-l-aş rădăvoiu să-l văd!

- Doamne, măi Catrină, cum îl mai blăstămi şi tu curat degeaba; da' unde era să se ducă şi el săracul, dacă n-are pe nimene... Ei, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, când a fi să fie?

- Tae-mi capul, băica, nu ţ-am mai spus?

- Măi, da drept să-ţi spun ca proastă lighioaie mai eşti! Nu ştiu, zeu, dacă te-ar prinde şi la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti asa de bucciu la capul tău.

- Ia ar face şi el mămaligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu...

- Ia lasă-l fă Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atâta, că-l vezi câtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dânsul?

- Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţi-ai luat beleaua pe cap.

- Apoi dar eu găsesc cu cale sa te mai aşezi tu oleaca colé la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, sa vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate c-a puté şi el odată băga în cap... Că, zeu, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dânsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om de când îs eu.

- Ia las' băica Vasile, zice Ionică, nu mai năcăji degeaba pe lelica Catrina, că vad eu bine că n-am să mai învăţ câtu-i lumea şi pământul...

- Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea până nu-i învăţa în astă noapte, ferească D-zeu! Că am de gând numaidecât să te-nsor şi să fii de casa noastră.

- Catrină - hai! ia aşază-te, bre, odată, colé cum îi ştii tu mai bine; nu mai fi aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri, şi că mâne-pomâne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.

Catrina nu prea vruia să se aşeze, cam umbla cu şoparcăeala. Da povestea ţiganului: "Şopârcai cu cine şopârcai, însă Ivan, nu şopârcai".

Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multa rugăminte, că ia pe Catrina lui cam pe nepusă masă, o aşază colé frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să iee samă şi să bage în cap, că-l mănâncă mama dracului.

Şi cum se mântue, Vasile întreabă:

- Ei, măi Ionica, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?

- Doamne, băica Vasile, numai că mi-i groază de d-ta să-ţi spun drept; dar zic eu că n-am putu învăţa de fel.

- Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolândă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gâtul, nu altceva, tihăitule şi punihosule!

- Catrină - hai, ia las', fa, să facă şi el odata că poate atunci s-a deschide mai bine la cap...

- Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti? Ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mâncat mătrăgună? Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femei mă crezi tu pe mine?

- Ia las', fa Catrină, las'! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: ca doar, futu-l, n-a sa ţ-o mănânce din loc.

Ş-odata, c-o mână trânteşte pe Catrina pe pat, iar cu cealaltă apucă pe Ionică de cămăşoiu şi-l trage peste dânsa, cudeasila! Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las' pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă, şi povestea cântecului:

Scoase-o vână cat o mână,
Borţelită-n căpăţână
Strunjită la rădăcină;
Şi acum o puse,
Cum se duse
Parcă fu, pustiea, unsă...

Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştiea el mai de demult... de pe la părintele Cioric de-acasă... de prin păpuşoi şi de prin alte cele dudăe... când tăiau ţevi de cucută şi de soc şi le destupau cu huludeţul...

Catrina la început ar cam şi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:

- Stai, cumătră, nu vâşca
Că de pulă nu-i scăpa,
- Nici eu nu vreau ca să scap
Ca mi-i a fute de crăp!

- Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin...

- Ia, aşa, zice Vasile: cu prostul ţi-i în cârd; cât nu ştie cică, nu ştie, d-apoi şi când începe a învăţa, dă de tocmală...

- Încet, măi nătărăule, că mi-i spânteca nevasta...Hai, scoală-te acum de pe dânsa, mormolocule!

- Poţi să-l mai laşi oleaca, băica, nu-l zminti acum că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa, de par'că se frigea.

Ionică cel prost, şireicanul, era:

Ciobănaş de la mânzări
Cu pula cu trei spinări
Face prin pizdă cărări...

Un flăcău din cei care pândiau după casă, mişcat până la rărunchi începu atunci a cânta încetişor, zicând:

- Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân' ce-a plăti 9 lei
Fata popii lui Cioric
Betejită-i la buric
Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân' ce-a plăti 9lei
Mulţumesc lui D-zeu
Că n-am betejit-o eu!
Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân' ce-a plăti 9 lei
Ş-a betejit-o Irimiea
Că i-e mare măciuliea!
Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân' ce-a plăti 9 lei
Şi mai dă-i şi iară dă-i
Pân' ce-a plăti 9 lei!

Iară ceilalţi flăcăi când au mai vazut pe Ionică că se scoală de peste Catrina, şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimica ş-au pus mâinile-n cap şi crăpau de ciudă. Ş-odată-au şi-nceput a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dee pe Ionică de gol. Ionică atunci pe loc a înţeles vicleşugul lor ş-odată a început şi el a striga: - Nu mă lăsa, băica Vasile! Auzi cânerii, ş-aici m-au nimerit. Au venit după mine ca să mă prindă şi să mă dee la oaste. Vai de mine şi de mine! Ce-am să mă fac?

- Da nu te spăimânta aşa, măi Ionica! Niboisa (ruseşte - a nu te speria), fricosule, că doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată şi pune mâna pe pistoale şi sloboade vreo două-trei pe fereastră afară de s-a stâns şi opaiţu de pe prichiciu ş-a sărit inima din Catrina, de frică. Atunci flăcăii, na! pe ici li-i drumul. S-au împrăştiat toţi ca puii cei de potârniche, luând-o la sănătoasa... Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iarăşi s-au introcolat şi iar au început a cânta "dă-i, dă-i, dă-i!" şi a chiui ca la nuntă - în pilda lui Ionica şi-a Catrinei, ţiind tot o fugă până la crâşmă şi ducând veste celorlalţi despre ceea ce au văzut.

Iar Vasile după ce s-a încredinţat bine ca nu mai este nimic pe afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis ca să se ducă întins la Teodosiica din deal şi să-i spună ca l-a trămis el, şi pentru ce anume l-a trămis. Ionică, însă, care nu avea grija Teodosiicăi şi a fetei sale Ioana, cum a eşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crâşmă dupa ceilalţi flăcăi, ca să bee rămăşagul împreună cu dânşii şi să li dee acum în obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.

Şi de-atunci că mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli de Ionica şi să-l mai ţie de prost ca până atunci. Iară lui Vasile peste cateva zile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l râdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecât să-şi iee tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot de răul crăncălăilor. Şi iac-aşa oameni buni şi boieri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că de cât oiu vorbi măscărale, mai bine de-astea... Şi cine-a zice că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte-n casă!

Scrisă de Ion-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.

symbol symbol symbol